Mă dor cuvintele pe care le scriu,
căci ştiu că nu scriu în vânt, ci, mă adresez confraţilor mei, de lângă mine,
sau de foarte departe de mine, dar care au, cu siguranţă, mai multă autoritate
morală de a vorbi sau de a scrie despre adevărurile noastre fundamentale. Să
zicem, cu toată iertarea dumneavoastră , că eu am deschis primul subiectul
acestui demers cognitiv, din care va trebui să desprindem cuminecătura
viitoarelor noastre incursiuni în aventura unei realităţi pe care cineva, cândva,
o va evalua, nu după cantitatea arderilor ei, ci, mai ales , după calitatea
acestor arderi. Nu are importanţă numele meu, şi nu are importanţă vanitatea
mea. Dacă ea există, călcaţi-o în picioare, zdrobiţi-o fără milă şi salvaţi-mă
de mândria cea pierzătoare de suflete. Numai aşa voi putea să vă strâng
frăţeşte la pieptul meu, şi numai aşa vom avea garanţia că odată ne vom
reîntâlni fără să ne ruşinăm unii de alţii.
Eliberaţi, oarecum, de lanţurile
prejudecăţilor acelor persoane care cred că lor li se cuvine plata tuturor
realizărilor de până acum, dar şi marea judecată a oricărui demers cognitiv, vă
propun o aventură spirituală în universul poeziei, în care eu însumi am fost
chemat pentru a culege fructele de aur ale unei realităţi care mi-a fost atât
izvor neliniştit şi dătător de uimiri sacre, cât şi casă firească în care
fiinţa mea s-a regăsit în cea mai profundă şi neexprimabilă trăire.
Parafrazându-l pe Nikita Stănescu, îmi vine, şi mie, să strig: Ce uimire că
sunt/ Ce uimire că eşti...
Aşa se face că, scriind poemul
Patriarhul, am căutat nu proslăvirea unui nume, sau a unor interese meschine,
ci, sprijinirea ideii de dreptate şi adevăr, indiferent de sursa de la care
aceasta emană. Patriarhul este aşadar, exponentul ideii de dreptate şi adevăr
într-o lume aflată, oarecum, în derivă şi degringoladă. Patriarhul nu este nici
un drept şi nici o vanitate, ci un dar într-o lume care nu-şi pricepe
dimensiunile propriilor sale cuceriri spirituale. Există în viaţa popoarelor şi
momente de criză de identitate. Patriarhul, despre acest trist adevăr vorbeşte.
El pune problema adevărului, a eticului eliberat de limitele înguste ale unui
sistem social sau ale altuia.
Patriarhul, pune problema geniului arestat la
domiciliu în societatea comunistă şi a geniului angajat sezonier, la
privat, în societatea capitalistă. De asemenea, Patriarhul, pune problema
geniului ca reper spiritual în istorie. Acest aspect este urmărit cu cel mai
arzător fior, căci consecinţele rezoluţiilor privitoare la acest aspect,
au efecte grave şi pe timp îndelungat asupra modului cum înţelegem să fim şi
cât trebuie să fim în viitor.
Ne aducem cu dragoste şi recunoştinţă aminte
de marii creatori ai antichităţii. Nu putem să nu-i iubim. Nu putem să ne
lipsim de ei, căci la lumina lor şi a celor din epocile care au urmat, ne-am
format ca oameni. Până aici, principiile recunoştinţei şi ale adevărului sunt
respectate. Dar pentru viitor, noi, cei de azi, ce măsură avem? Să le
transmitem celor din viitor că nimeni nu va ajunge la valoarea lui Homer sau a
lui Puşkin? Să facem afirmaţii gratuite că nimeni nu-l va depăşi în valoare pe
Byron sau pe Esenin? Exemplele date sunt doar orientative. În şcolile
noastre asta am învăţat. Există un cult pentru vechile repere şi toată energia
generaţiilor care vin este disipată încă din fragedă pruncie într-un acord
minor, şi acela executat prost de un fals ghid spiritual.
Aşa se face că balcanismul în care
ne bălăcărim se adânceşte tot mai mult, deşi de pe margini ni se indică, cu
voce tare, direcţia unui occident şi el destul de obosit. Patriarhul este, în
poemul prezentat, omul de geniu, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit spre
desăvârşirea şi veşnicirea noastră. În acest caz, şi nu întâmplător, este vorba
de poetul Adrian Păunescu. Prin gura lui am înţeles să-mi încheg discursul
poetic, prin gura şi mintea lui am înţeles să exprim nemulţumirea unui neam
întreg cu privire la modul în care ne manifestăm, ca oameni, într-un timp şi
într-o epocă ce nu au nimic în comun cu pacea şi confortul grotelor de altă
dată.
Trebuie să afirmăm cu tărie faptul că aşa cum
Dumnezeu a dăruit oamenii din trecut cu geniu şi înţelepciune, tot aşa va face
şi cu cei de azi. Mai mult, istoria ne arată, cu multă claritate, că progresul
este ascendent. Societatea de astăzi a câştigat enorm sub aspectul calităţii
informaţiei şi a vieţii. Progresul este ascendent, dar nu linear. Iată, de ce,
în Patriarhul, sunt criticate tarele timpului pe care îl trăim. Tendinţa de a
critica în bloc realizările noastre, tendinţa de ai pune mereu la zid pe cei ce
reprezintă gloria şi fala unui neam, reprezintă, la noi, modul nostru de a
exista şi de a ne manifesta.
Revoluţia din decembrie 1989, a
însemnat pentru cei mai mulţi dintre români, o şansă enormă de a ieşi din
întunericul unei societăţi închise. Dar când s-a ieşit, cu adevărat, la lumină,
am realizat că avertizările trecutului cu privire la calea noastră nu erau
departe de adevărurile lui. Drama Patriarhului poeziei noastre, este drama
fiecăruia dintre noi. Spre cine să-ţi strigi disperarea? Pe cine să chemi în
ajutorul tău? Eşti o fiinţă umană. Eşti o zeitate, căzută prin neascultarea
protopărinţilor tăi în mocirla în care se scaldă tot răul lumii, dar aşa cum
eşti, eşti fiu al luminii şi eu în faţa ta îmi plec umerii şi fruntea. Mai mult
decât atât, trăiesc pentru tine şi ţie îţi slujesc până la ultima mea picătură
de energie. Ţie îţi las misiunea de a vedea şi a analiza etica pe baza căreia
Patriarhul poeziei noastre a fost trimis în mituri şi , tot ţie, îţi las
misiunea de a vedea şi de a analiza luminile şi umbrele ce se ţes în umbra
reperelor pe care le refuzăm numai şi numai pentru că aşa am fost învăţaţi. În
rest, evoluţia sau stagnarea pe care le vei observa, sunt disconfortul multora
dintre noi.
Aşadar, între toate idealurile noastre
şi perspectiva înfăptuirii lor, aşteaptă Golgota suficienţei şi indiferenţei.
Cei curajoşi se aruncă în luptă, dar foarte rar eroii se întorc acasă. Cine am
fost în trecut? Cine suntem astăzi? Ce vrem să fim în viitor? Răspunsul corect
stă în demnitatea noastră şi în curajul de a îndrăzni să fim ceea ce visăm din clipa
în care suntem conştienţi de propria noastră existenţă. Cu alte cuvinte: Ajunge
zilei ce-i al zilei/ Şi-ajunge nopţii ce-i al ei... Sau altfel spus, la timpuri
şi orizonturi noi, repere noi.
Ilarion Boca
